Aferim

Bem cu mâinile, cu buricele degetelor, cu buzele, cu dinţii,

bem cu hainele ofilite ale inimii, bem cu oasele până tulburăm nemişcarea.

Aici sfinţii n’au loc,

şoimii lor de hârtie n’au adăpost

 

Ferească Dumnezeu să se termine băutura că’L vom bea pe El.

 

Bem să uităm de vise, neşiind că visul suntem.

Bem până banii se topesc şi locul lor luminos devine întunecat,

bem viaţa şi devenim lăcrimoşi,

de ne’ngheaţă lacrima ca la eschimoşi.

Rana cui suntem, dar timpul?

Ne îmbătrâneşte mâna de’atâta urcat.

 

Bem ca leul urmărit de antilope, bem cu sughiţuri.

Sângele cui îl bem?

 

Sărut i’am aşternut la picioare femeii

şi sufletul mi’a băut, dar nu vine.

Crud am început, crud voi sfârşi.

Şi’n băutură cineva taie capul speranţei şi’l pune pe’o tavă.

 

Bem şi rodim, omul şi vinul.

 

Cum nodurile’n plasă suntem legaţi

Dacă ne’ar măsura cineva cu’n aparat năzdrăvan, s’ar topi.

În noi e adevărul, anii putere, dealuri coapte de vântul solar,

Membrane, fotoni, mitocondrii de veghe.

Gingăşia şi dezlegarea limbilor – Babelul.

 

Imaginea unei luni ce nu seamănă cu noua lună.

 

Duhul vinului şi duhul strămoşilor.

 

Stăm de vorbă cu zeii în norii de fum ai iluziei.

 

Bem lipiţi de masă până prindem rădăcini

în pământul ce ne tot naşte.

Bem cu spume la tâmple, bem cu nemernicie, bem cu scântei.

Am uitat de măsură, noi suntem măsura.

De tandreţe, zugrăvind ţări ireale.

 

Tăiem cu cuţitul memoria, femeia’i acolo.

 

Bem până noaptea prinde coajă

iar zorii pun pe noi albă cămaşă,

da’i bem şi pe ei şi cămaşa scrobită, de rămânem săraci.

 

Am uitat disperarea la colţ, suntem una cu ea şi cârciuma nu se înalţă la cer

Dacă am putea, am trage cu săgeţile în el.

 

Praf şi pulbere.

Praf şi pulbere.

 

Ochii îngerilor îmbătrânesc. Ochii iubitei, nu.

 

Bem cu împrumut, bem cu noduri în gât,

bem cu spaima că’i gata.

Ţinem paharul cu grijă, cum ţinem un ou, el e nou născutul,

prin aburii lui se’arată lumea.

 

De sus până jos suntem fântână.

De jos până sus urcă moartea în noi.

Încă nu. Încă nu.

 

Răzvrăteşte’te când nu te poţi răzvrăti.

 

Dar orice e bun, mai bun nu se face

şi odată îşi ia zborul.

Vinul pocneşte din încheieturi şi sfârşeşte.

De’acum, întâmplă’se orice.

Suntem mai goi ca împăratul din poveste.

 

Iar din spatele nemărturisit al durerii se’aude un şuier.

Ne fuge de sub picioare pământul,

simţim stomacul ca pe o broască ţestoasă

şi se cască’n ţărână o groapă unde vom intra amândoi.

Vinul şi omul.

 

Şi nimeni nu ne va pune la creştet ceva,

o floare, un cui, un cuvânt din care auzim infinitul.

Un pahar…

 

Iar ea, îndoaie timpul nostru şi’l aruncă la coş.

 

Un popor de poeţi şopteşte în noi,

suntem bătaia de joc a cetăţii, dar lustruim poezia.

Blândeţea ne uită şi nu ne mai leagănă.

 

Aleluia!

Aleluia!