POETUL  CU PĂRUL ALB – de Christian Crăciun

mai ieri eram tânăr și încă mai sunt

tânăr peste fapte cu părul cărunt.

Cum albesc poeții? Cum îi învelește, adică, aripa timpului? Cum le adorm încet, încet, visele colorate sub zăpezi? Când li se albește părul sub spaima de a fi paznic la cuvinte vagabonde și li se așterne peste suflet o liniște albă? După cădere, Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni în „straie de piele”. Pentru poeți a avut însă o generozitate aparte: le-a îngăduit să păstreze ceva din strălucirea transparentă a trupului paradiziac și darul de a le transmite celorlalți ceva din această artă de „a vedea prin…”. George V. Precup își păstrează chipul de puer aeternus cu privire mirat-întrebătoare, sensibilitate ultragiată mereu într-o stare de așteptare, pipăind ludic scoarța aspră a lumii pentru a se bucura de existența ei. Volumul aniversar AFERIM, atrage atenția asupra unui poet discret, dar cu darul important al rostirii esențiale. Versurile sale îți rămân în memorie, au acea insignă de imagini definitive, care le sculptează în imagini. Îmi apare ca un poet al re-facerii lumii, contrariat că lumea este „sfărâmată”, discontinuă, că timpul nostru trece cu noduri, căutând să refacă întregul, unicul, originarul. Trupul în care boala face nod și se´nchină/asemenea durerii uitate. Aceste „noduri” ale timpului sunt punctele de inflexiune ale existenței, sunt întrebările pe care numai un poet le poate pune candid: Prin sângele universului, ce curge? Atrage atenția o anume ingenuitate a imagisticii poetice; în sensul etimologic asta însemnând „cu inima curată”. De aici o impresie de luminozitate, chiar când sensul este tragic. Visele sunt așchii, singurătatea o rugină care roade invizibil pe dinăuntru. Într-un Cântec (al) cârtiței  găsim un pământ vindecat de cădere (Pământ viu, pământ viu, vindecat – superb vers!), în vreme ce piatra, în-pietrirea este mereu (în sens nichitian) engramă a nemuririi unui trup trădător.

Autoreflexivă în esență, implicit mereu artă poetică, există în această poezie un „om dinaintea cuvântului”, încă nesupus unei „mecanici disprețuitoare” a existenței, omul întreg, căci, finalmente, cuvântul este el însuși o consecință a fărâmițării universului. Trupul meu cel tânăr carne înviată/poeziei carne care`am fost odată. Sau: Port ca pe o medalie dreptul de a fi muritor. George V. Precup nu cade însă în uscăciunea „programelor” lirice, poezia sa se hrănește încă din viziune, care se dovedește a avea resurse nebănuite. Se situează la egală distanță de minimalismul și fiziologismul poeziei recente, ca și de experimentalismele găunoase. Trupul, poezia, visul, erosul ultragiat de timp… teme vechi, teme eterne. În timp îngheață în noi fericirea/O, poezie, sunt carnea ta vorbitoare./Nemaiștiind dacă era femeia sau moartea/și dulce era carnea răbdării./Mă rog unui Dumnezeu ce face floare în alții/Nu´mi mai da poezie, vreau somn./Dar nu se oprește, dimineața port aripi în loc de trup. îmbătrânit odată cu cerul/numindu-l bijuterie a singurătății. Pacea are spini, neliniștea sporește geometric. Iar autoportretul (ce este altceva poezia?)  nu poate fi decât până la os. Eviscerare, ecorșeu în trupul de piatră. Sunt gesturi enigmatice care desenează geografia discretă (în sensul științei fizicii) poeziei: În trecut stă scris că vom pleca spre Nord  sau Ca mâine nordul începe sau Când te´ating, în tine se naște o biserică/cu clopote moi, umede, oarbe./Când te´ating, o altă biserică moare în mine sau Inima noastră-i o biserică unde poți rătăci. Oglindă. Ramură galbenă.

Lirismul are o notă tragică venită – existențialist – din rana de a fi. E ca o rarefiere treptată a sângelui Acel Autoportret până la os se cere privit mai îndeaproape, e ca o naștere  prin suferință și mărturisire: Când o să´i cadă dinții ticăloșiei mele voi fi izbăvit, […]sunt animalul de pradă al păcatelor./N´am plantat nici un pom,/dar am fost în Triunghiul Bermudelor/ emailul meu poartă inutile tandreți din alte lumi.//Sunt tot mai rar bun,/nici sfârșitul lumii nu mă mai înspăimântă./Am manuscrise mai subțiri ca lamele firii”. Sunt exact acele „lame” cu care, câteva versuri mai înainte, poetul visa să-și taie venele, să le umple cu apă de mare. Imagosfera în care locuiește poetul adevărat este la George V. Precup o trecere continuă de la duritatea stâncii (Mamă, am ajuns de granit/pot fi sculptat  cu daltă străină…)  la mângâierea mătăsii (Ca o mătase uitată în răsărit era,/trupul ei era schit unde veneam ca bărbat…). Nu este preocupat de varietatea imaginilor, ci de profunzimea lor. În mine lacrima s´a tocit/Atâta de obosită mi´e viața de suflet.  Este un poet funciarmente romantic, trecut însă prin toate frământările și tehnicile poetice ale sfârșitului de veac XX. Simte puternic intervalul, diferența… proiectează în imagosferă sentimentul târziului din care se nutrește această poezie obosită de existență și de limbaj. Foarte atent însă la construcția poemului, la finisarea detaliului. Stau și traduc din Dumnezeu/spălându´mi mâinile de poezie cu poezie… Pilat al logosului, trimițând și la o notă mistică a acestei poezii, neevidentă, nu temă fundamentală, dar prezentă ca un parfum discret. Este în aceste două versuri un fel de parabolă a actului poetic: purificare, adevăr, damnare, interpretare, contemplare, destin implacabil, triumf. Poezia este despre ceea ce nu se poate spune. Într-un poem aparte ca structură, Piatra căzută din cer, găsim o parabolă lirică a ceea ce înseamnă „cataclismul” inspirației. Poezia e aici mesaj secret, venit de „dincolo”, din „spațiu”, asteroid „mai vechi decât bing bangul” . pe o rază de 3.14/ m se aude un susur iar pe suprafața ei apar străluciri/lichide. Unul din noi a zis că piatra căzută din cer/plânge. În timp ce o privești uiți să respiri și trece/prin noi ceva nedeslușit. Am cântărit`o dar nu are/ greutate. Lăsată liberă nu cade rotindu`se nesfârșit/de încet. Își schimbă forma și culoarea când aude/cântecul mierlei. Pusă pe apă face valuri mici asemenea/genelor de îngeri. Credem că timpul pietrei căzute din/cer e fără început și sfârșit. Vă vom ține la curent. Poezia e ca o piatră din cer care plânge. Și totuși, salvarea se amână până ce telegrama izbăvitoare, ascunsă într-o carte din bibliotecă, va fi regăsită de urmașii poetului. Vom supraviețui recitind…

Tot de o situație lirică atât de actuală ține și permanenta senzație de dedublării, a „poveștii vieții spusă de altă gură”, cum zicea poetul originar. Memoria vorbind despre ea ca și când ar fi ea. Înlocuiți în acest vers „memoria” cu „poezia” și veți regăsi același efort disperat de a reuni membra disjecta ale zeului ucis de menade, ce bine este că poezia s-a risipit peste tot, a impregnat tot, ce efort disperat cere de a o regăsi, identifica.

Poezia lui George V. Precup are, prin racordul ei la transcendentul imaginii, o dimensiune ușor blagiană. Citim în Deplasare spre roșu: În liniște s´aude cum coase și descoase Dumnezeu./Verdele crud al răbdării mustește.//Și în liniștea care coase se aude descusutul. Asta în cursul/săptămânii. Azi e duminică și Dumnezeu are mâini/omenești. Visează că´i om, stă pe spate, uitându´se/printre crengile unui arin. Îl încearcă ceva neștiut,/o părere de rău. Iar trupul i se umple de lacrimi.//Se întoarce pe cealaltă parte.//Ce Dumnezeu, zice, încă buimac, ud de vis… Apare ceva „ca o membrană între lumi” chiar și în crâșma unde Din când în când , vinul/ curge pe lângă pahare, adoarme în iarbă și´o îmbată și unde înăuntru sunt „ceilalți” asupra cărora Cad din tavan firele somnului și îi înfășoară/ca pe´un cocon, dar nu simt. E un onirism bine temperat, tocmai din respect față de imagine: Miere curge din noi și lumini, dar nu ne înspăimântăm./Am fost dincolo. Și această legătură transparentă între lumi dă formă și erosului ca o altfel de comunicare: Noaptea nu ne mai cunoaștem, suntem două străinătăți,/vedem ca pentru prima oară cu trupul,/iar lumina trece prin celălalt făcându´ne luminoși. Sau acest epurat portret Imaginar: în locul ei n´aș face nimic, trecând ca o pânză,/În locul ei aș lăsa mierea să îmbătrânească/O schijă din ea fiind de´ajuns bărbaților să viseze. Melifluența acestor texte le conferă, în ciuda unei diversități căutate a formulelor compoziționale, o unitate inaparentă. Scrisul și erosul apar, tradițional, gemene, oglindire reciprocă, iar ambele sunt o la fel de iluzorie amânare a morții: Numai scrisul proaspăt îmi amână moartea./Numai aerul lui ce´l respir uitând că exist.//Ea, ce vibra violet.//Dar plecând mi-a lăsat scrisul…//Amânarea pe jumătate a morții,/Jumătate luând´o cu ea.

Poezie a absenței,  și a muzicii care umple acest spațiu pustiit, lirica lui George V. Precup  are, să-i spun așa, densitate.  Prin ea nu poți înainta repede, o imagine reține privirea, ca un tablou într-o expoziție, și îți cere să te oprești îndelung înaintea ei, să o observi. Este un timp interior al acestei poezii. Un timp al cumpenei și al cumpănirii, deloc liniar, revenind în imagini peste un teritoriu mereu străbătut de alte urme de pași ale acelorași obsesii, cum e normal în fond. Poemul pare o hartă a unui ținut misterios, unde cândva in illo tempore a fost ascunsă o comoară, harta există, numai că mereu se schimbă cerul și orientarea devine astfel imposibilă. Lăsat moștenire, poemul-hartă e totuși inutil, purtându-și în el însuși comoara sau dezvăluind căutarea însăși a sensului pierdut ca pe adevărata comoară.

Un poet remarcabil, ajuns la vârsta creativă a maximei împliniri, George V. Precup ne spune tuturor Aferim și ne invită la banchetul din urmă al poeziei, precum în excepționalul poem eponim Iar din spatele nemărturisit al durerii se´aude un șuier./Ne fuge de sub picioare pământul,/simțim stomacul ca pe o broască țestoasă/și se cască´n țărână o groapă unde vom intra amândoi./Vinul și omul.//Și nimeni nu ne va pune la creștet ceva,/o floare, un cui, un cuvânt din care auzim infinitul./Un pahar…//Iar ea, îndoaie timpul nostru și´l aruncă la coș.//Un popor de poeți șoptește în noi,/suntem bătaia de joc a cetății, dar lustruim poezia./Blândețea ne uită și nu ne mai leagănă./Aleluia!/Aleluia!

Anunțuri

Aferim

Bem cu mâinile, cu buricele degetelor, cu buzele, cu dinţii,

bem cu hainele ofilite ale inimii, bem cu oasele până tulburăm nemişcarea.

Aici sfinţii n’au loc,

şoimii lor de hârtie n’au adăpost

 

Ferească Dumnezeu să se termine băutura că’L vom bea pe El.

 

Bem să uităm de vise, neşiind că visul suntem.

Bem până banii se topesc şi locul lor luminos devine întunecat,

bem viaţa şi devenim lăcrimoşi,

de ne’ngheaţă lacrima ca la eschimoşi.

Rana cui suntem, dar timpul?

Ne îmbătrâneşte mâna de’atâta urcat.

 

Bem ca leul urmărit de antilope, bem cu sughiţuri.

Sângele cui îl bem?

 

Sărut i’am aşternut la picioare femeii

şi sufletul mi’a băut, dar nu vine.

Crud am început, crud voi sfârşi.

Şi’n băutură cineva taie capul speranţei şi’l pune pe’o tavă.

 

Bem şi rodim, omul şi vinul.

 

Cum nodurile’n plasă suntem legaţi

Dacă ne’ar măsura cineva cu’n aparat năzdrăvan, s’ar topi.

În noi e adevărul, anii putere, dealuri coapte de vântul solar,

Membrane, fotoni, mitocondrii de veghe.

Gingăşia şi dezlegarea limbilor – Babelul.

 

Imaginea unei luni ce nu seamănă cu noua lună.

 

Duhul vinului şi duhul strămoşilor.

 

Stăm de vorbă cu zeii în norii de fum ai iluziei.

 

Bem lipiţi de masă până prindem rădăcini

în pământul ce ne tot naşte.

Bem cu spume la tâmple, bem cu nemernicie, bem cu scântei.

Am uitat de măsură, noi suntem măsura.

De tandreţe, zugrăvind ţări ireale.

 

Tăiem cu cuţitul memoria, femeia’i acolo.

 

Bem până noaptea prinde coajă

iar zorii pun pe noi albă cămaşă,

da’i bem şi pe ei şi cămaşa scrobită, de rămânem săraci.

 

Am uitat disperarea la colţ, suntem una cu ea şi cârciuma nu se înalţă la cer

Dacă am putea, am trage cu săgeţile în el.

 

Praf şi pulbere.

Praf şi pulbere.

 

Ochii îngerilor îmbătrânesc. Ochii iubitei, nu.

 

Bem cu împrumut, bem cu noduri în gât,

bem cu spaima că’i gata.

Ţinem paharul cu grijă, cum ţinem un ou, el e nou născutul,

prin aburii lui se’arată lumea.

 

De sus până jos suntem fântână.

De jos până sus urcă moartea în noi.

Încă nu. Încă nu.

 

Răzvrăteşte’te când nu te poţi răzvrăti.

 

Dar orice e bun, mai bun nu se face

şi odată îşi ia zborul.

Vinul pocneşte din încheieturi şi sfârşeşte.

De’acum, întâmplă’se orice.

Suntem mai goi ca împăratul din poveste.

 

Iar din spatele nemărturisit al durerii se’aude un şuier.

Ne fuge de sub picioare pământul,

simţim stomacul ca pe o broască ţestoasă

şi se cască’n ţărână o groapă unde vom intra amândoi.

Vinul şi omul.

 

Şi nimeni nu ne va pune la creştet ceva,

o floare, un cui, un cuvânt din care auzim infinitul.

Un pahar…

 

Iar ea, îndoaie timpul nostru şi’l aruncă la coş.

 

Un popor de poeţi şopteşte în noi,

suntem bătaia de joc a cetăţii, dar lustruim poezia.

Blândeţea ne uită şi nu ne mai leagănă.

 

Aleluia!

Aleluia!

Limba română

Fără ea nu aş fi,

m’aş scutura fără mugur, m’aş veşteji fără sorţi

şi’ar întoarce şi întunericul faţa

nu aş şti ce s’ar pune pe mine

s’ar dezlâna curbele trupului cum arcuri de pâslă

aş fi atât de sărac de s’ar lipi burta de spate.

 

N’aş mai da nume frunzei

ca nod aş vedea genunchiul iubitei nu ca minune,

dezgolită, naivă,

norii ca pete şi trecerea lor n’aş simţi’o

năuc aş umbla într’’o lume fără de nume neştiind ce mă duce

m’ar toci timpul fără să ştiu de ce trec

n’aş avea frică de moarte.

Nu  m’ar petrece păsărea dând zvon dimineţii

s’ar pune un văl de tristeţe pe unghiuri, pe lucruri, prin arbori,

pe carnea mea muritoare

fluturi degeaba pe umerii mei zbor aşezând,

n’aş ştii că’n trup urcă Iisus.

 

N’aş cunoaşte iubirea decât ca trup, nu ca aură fermecată

m’ar durea degeaba încheieturile,

chiar pe suflet s’ar pune rugină

ar prinde sângele meu cheag nenumit

 

şi nemântuit aş muri.

Cine pe cine scrie

Motto: memoria vorbind despre ea ca şi când ar fi ea.

 

Ca sarea’n bucate o iubeam.

 

Prindeam miez în mine, cheag.

Erau cărări de bătut, văi de cules,

zilele curgeau ca uleiul, nopţile ne înălţam cum uleiul

frăgezeam ce nu era frăgezit.

 

Auzeam sunete inaudibile

ţesătura de pe faţa ascunsă a mercurului.

Auzeam ca în vis:

 

ce’i atins mai departe atinge…

 

Timpul era de hârtie, foşneau epiderme.

Treceam atomi din unul în altul

pârjoleam pământ singuri să fim.

 

Îmi striga:

nemurim!

 

Cearcânul ei violet, glumele noastre păgâne.

Nu mai aveam cititori.

Întorceam pe dos mănuşă, lumina, în spatele ei altă lumină.

Se legănau sonor câmpurile de maci.

 

Nemaiştiind cine era indigoul, cine hârtia

cine pe cine scria?

Frângerea

La Egipt mergem, Dacia noastră’i Egiptul .

Culme însorită am lăsat

năzdrăvane păzite de miţoşii dulăi

am luat miere pînă ne vom întoarce.

Grîul ca suliţa creşte, ciorchini, merii sălbatici,

sîni feciorelnici se vor coace din umbră pîndiţi.

Aclamaţi de tristeţe, pe drum lung. Vinovaţi.

Doar vom afla mîngîiere, nu spaimă.

Şi întorşi vom da legi noi, cumpătare la trup şi la vorbă

sub pedeapsă cu moartea  să ne învingem pe noi.

Sufletulnostru e un ghem nesfîrşit sănu uităm de întors.

Eu sînt cel care scrie în leafa unuia scump la vedere

mustul limbii doar îl aud.

Aş spăla cărarea spre lună ochii să’i  văd,

uimirea să înving.

Egiptul inimii noastre să’l frîng.

Texte străine de noi n’au fost scrise

Ea mă atinge numai în vis eu doar cu şoapte,

căci tot ce ne stă împotrivă, ne scade.

Am pierdut mărăcinii din inimă, visele au prins coajă.

Purtăm pumnale în spate, roşie mişcare pe trup.

De unde începe pieirea, viaţa începe.Antic principiu.

 

P..S.

Inima nu’i  biserică, inima noastră’i biserică unde poţi rătăci.

Oglindă. Ramură galbenă.

 

 

Ea mă atinge numai în vis, dimineaţa uită mîini vinovate.

Cine crede că o cumpără, minte. Cine o vede, o uită.

La foc mic ne’a fost arsă inima , la foc mare am topit vicleniile.

 

 

P.S.1

Frica de viaţă e o scădere a măsurii, o frînare pe curbe.

Fie creerul altei lumi ce devine al  nostru

 

 

Punem mîna pe noapte şi mîna noapte devine, lăsăm inele în oglinzi.

Se spune că pe vremuri apă a fost cui lotuşi regali,

acum, inima noastră e toamnă de sînge biserică.

În cine găsind ascnziş cînd tot ce ne’atinge, ne scade.

Lumina timpului nostru alţii o poartă.

Cu noduri pe buze trecem unul prin altul

buzele noastre coajă au prins.

 

P.S.2

Aceasta’i puterea.

Descrierea lumii ca lume pe alt[ă lungime de undă.

 

 

Martorii ultimi ai lumii să fim.

Am fost maci plutitori

şi pe noi ne’a legănat poezia şi pe noi ne’a dedulcit sînul ei

Lăudaţi’o şi fie’ vă milă cînd se vor dechide cerurile.

 

 

P.S.3

Ficţiune absentă.

 

Purtătorii de şoapte

Cei ca mine cunosc în bucăţi fericirea

spaimele trecerii din fragmente ce scapă vederii

simt în somn răsăritul,

tresărind ca atinşi de o magică pulbere.

 

Culeg poezia în şoapte.

 

Poartă raniţa nopţii cu tăcute rezerve

timpul nostru trece cu noduri.

Cine respiră cu noi sunt atinşi   de străvechi

şi aud de dincolo lumea.

 

Cei ca noi au visele aşchii

pulbere grasă poartă pe umeri.

Tălpile noastre fierbinţi n’au timp de odihnă,

cearcăn de’am fi  ne’ar rămîne noduri de nedezlegat .

 

 

 

Cei ce ne aud depărtările, uită.

Cei ce ne văd, nu.

Umblăm cu picioare de salcie

tremură aerul în jurul ochilor noştri.

 

Cu o şoaptă poţi vrăji lumea, cu mai multe nu ştim.

 

Fie numele nostru purtătorul de şoapte