Island in A Dream

        after Ezra Pound

 

 

Oh, Zeus, oh, Aphrodite, oh, Bacchus,

 

give, I  beg of you, a cheery tavern.

With bedazzling alcohols glittering

     on shelves in a Indian file.

 

And haunting of tequila and rum

     opened under the light of Dutch tobacco.

 

 

 

And a shy pair of funnels.

And passing whores with rich tongue feeling the breath of air in their hair.

 

Oh, Zeus, oh, Aphrodite,oh, Bacchus…

pledge me a small tavern.

Or another work beyond of writing, unfinished.

 

In which brains have no time for rest.

Leul din Rimini

 

Ambrozio, prefect de Rimini, îndrăgostit,
leu nu mai este.

Umblând cu faunii și îmbătându’i,
cu antilopele galbene, două.
Orice serbare fiind sâmbure dintr’un fruct.

             Ambrozio și’a uitat chipul, al meu nu se pune.

Visează la provă să pună mării pecete.
La Rimini întorcându’se, sâmburii să adune,
antilopele galbene.
Faunii.

              Vechiul clip să îl afle, al meu nu’l mai știu.

 

din Culoarea coniacului tânăr

Nokira

 

• Li Ta Nye se plimbă prin nemărginire.

  Arcul, săgețile și calul au fost averile lui

  Nokira …

                  Nici una cu gleznele ei

                  și forme cum din ape ieșite.

  Flori de cireș pe noptierele nopții.

  Moarte apropiindu’se.

                 În pământ cu păsări pe umeri vei intra cu aromă.

  Riduri de liniște cum în palmele unui sfânt, muguri pe unghiuri străine.

                 Șoptitorul palmelor ei …

  Li Ta Nye înfruntă nemărginirea cu mâinile goale, urcă să se întâlnească cu zeii.

  Pe umăr o oare de cireș, gânditoare.
• Nokira…

din Culoarea coniacului tânăr

 

Modulări…

Motto
„Am deschis poezia de fosfor/
aici dospește sufletul nostru”

Sufletul poetului este înconjurat de învelișul vizibil din carne (care dospește). Acesta este prins într-un înveliș strâns de cuvinte audibile. Și toate sunt acoperite de cortul invizibil și călduros al lui Dumnezeu. Din jocul acesta între „văzutele și nevăzutele”, din naveta fulgerătoare, verticală, între aceste straturi ale ființei ia naștere poezia și țâșnește în lumină. Știu din surse sigure că între ferestrele poetului și-au făcut culcuș, de-adevăratelea, și au depus miere, albinele. Pe „Altarele mai solide ca mierea de unde ea nesfârșește!”. Un mit real-izat în cotidian. Așa trece poezia în realitate, și invers. „Am privit frumusețea și m,am cutremurat”, proclamă în ton profetic autorul. Dacă poezia în genere spune ceva, ea despre acest „cutremur al nervilor” (Eminescu) spune. George V. Precup este un poet din stirpea oraculară, dintre cei care nu inventează neapărat imagini ori structuri sintactice surprinzătoare, ci caută să vadă prin ele un mai departe impalpabil. Calitatea lui principală este că pare a gândi direct în imagini, nu se străduiește să le construiască din prefabricate. Volumul de față este una dintre cele mai bine articulate arhitecturi poetice din lirica noastră recentă. El ilustrează un fel de modernism esențial¸ de felul celui analizat cu pătrundere la noi în anii din urmă de Radu Vancu sau H.-R. Patapievici, în studiul introductiv la Operele lui Ezra Pound. Citez de aici:
„La întrebarea «unde e tradiția, pentru orice scriitor, din orice limbă?», răspunsul este: «acolo unde e realizată perfecțiunea».
Tradiția e formată doar din perfecțiuni și nu e limitată nici la cultura națională, nici la tradiția lingvistică proprie. Sună «tradiționalist»? Dacă da, atunci revoluția modernistă a fost tradiționalistă”. (p.148) Am dat acest citat și pentru că Pound este unul dintre modelele principale ale poeziei lui George.
Retorica, în sensul unei rostiri pneumatice care fixează ritmul secret al poeziei (nu doar cel exterior, sintactic), exprimă direct perspectiva ceremonioasă asupra lumii. Poetul scrie despre „mătasea umană”, ca „un început de tandrețe între el și Dumnezeu”. Acesta este tonul. Un amănunt de construcție îmi pare esențial, deși poate părea o simplă prețiozitate, un simplu răsfăț stilistic: autorul își construiește în cea mai mare
parte comparațiile nu cu indiferentul, ca, vocabulă simplă și inevitabilă, ci cu modalul cum. „Orhideele cum la începutul lumii miros,/semne grase cum arome de prunc”. Citez în întregime poemul Amprente: „Cum de pe arătură ieșeau aburi din ea/cum dintr’o literă chinezească/cum dintr’un mușuroi din care iese regina/cum dintr’un copac retezat//cum dintr’o tăiere de vene/cum din piatra crăpată//cum dintr’un bob de muștar/cum dintr’o icoană abia terminată!”. Găsesc în aceasta ciudată tehnică o intuiție adâncă a modulărilor pe care poezia le introduce în realitate. O plasticizare a realității, devenită transparentă și fluidă în formele ei. Comparația nu este o simplă contiguitate prin asemănare sau contrast oximoronic, trop, ci elementele comparate fuzionează (al) chimic modificându-se unul pe altul, aici este unul dintre secretele poeziei. În fața acestor reciproce iluminări, poetul adoptă starea de rugăciune admirativă și pururea uimită.

„Era așa de frumoasă/de îmbătrâneai în așteptarea ei//iar praful de pe umeri/ți se părea un dar”. Această permeabilitate a elementelor lumii care le face, prin operatorul cum, să treacă unul într-altul mi se pare nota fundamentală a acestei poetici și justificarea solemnității pe care o expune fără reținere.
Cum explică o întâlnire tensionată și permanentă dintre sentimentul sacrului și jubilația senzorială. „Un brâu de făină arată drumul spre cer”. Sarea, sudoarea, lumina sunt mărci repetitive ale materiei. Poezia de față este în primul rând o celebrare a splendorii senzoriale: „Catifeaua blândeții tocită”, „Meri nădușiți de arome”, „Visează poemul ros la încheieturi”, „Bunicii mei știau ordinea lucrurilor,/nu aveau umeri de cretă.//Cu mâna sfioasă scriu despre ei./În moară a prins liniștea cheag,”, „uleiul tandreții”, „șrapnel de trandafiri”, „Zâmbetul au cules ca frunziș unde s’așază canarii”, „gravitație a simțurilor”, „liniște ca într’o literă chinezească”, „Trecea Domnul prin mine așteptând să mă coc”, „În pământ cu păsări pe umăr vei intra/ cu aromă.//Riduri de liniște ca’n palmele unui sfânt…”. Fiecare dintre aceste imagini este un semn. Poetul ne arată lumea, cu o gesticulație dirijorală. Această capacitate de concentrare a sensului într-o imagine dă valoare poeziei. Autorul nu este ludic, nu inventează, ci motivează viziunile metaforice. Este un travaliu în interiorul metaforei, pentru a restaura realul. „Cu praful iubirii pe degete scriu” e un enunț simplu, aruncat în poezie de un singur cuvânt: praful. Prin el s-a făcut incizia în real, suspendarea în indeterminat. Un poet al esențelor se recunoaște în astfel de construcții. Egal cu sine, nu este deosebire între poemele ample, „epopeice”, retorice și cele „japoneze”, fulgerări de sens: „Mușcă timpul din tine și scuipă/
sărătură să fie?”. Versul este, într-un joc de cuvinte neinocent, simultan, un model al realități vizionare, dar și un modul al construcției acesteia. George este un dionysiac bine temperat, frazarea muzicală a versurilor le dă o sonoritate ditirambică, teatrală (în sensul de dramatică, spectaculară), dar are și o plasticitate de culori flamande: „masă pe care cotul nu prinde păianjeni”, „Stăm în scorbura nopții/să ne mai vadă Domnul odată”, „Din ocne iese moartea desculță”, „Apă sărată beau la amiază leproșii/Vedem descărnarea, roata dințată ce mușcă aproapele”, „Plânsul dă floare și iese pe gură”. El cultivă un apăsat hieratism al gestului poetic, metafora pare a surprinde instantaneul, ocolind facilul descriptiv. O altă trăsătură care sare în ochi a volumului aș numi-o: ecumenismul spațiului poetic. Ne „plimbăm” liric din Japonia samurailor în Spania medievală, din America pieilor roșii la Viena, din Orientul nopților în Noua Zeelandă a imnului Haka, de aici la Sibiu (antologic poemul Ochii de sare! – „Poduri cu ochi ca ferestre ucise”). Este și aici o trimitere la modernismul „clasic” al lui Pound ori Eliot, o încredere în transcendența poeticității deopotrivă cu forța tiparelor ei locale. Poemele dedicate lui Nokira, Ines, Ambrozio, „leul din Rimini”, Clarice, Valde, Zarabos, Mishimori, Issabela, Korado ș.a.m.d. sunt remarcabile prin captarea tonului local, excluzând cu  atenție orice tentație a pitorescului etnografic.
Ca orice poezie asumat modernistă, și aceasta este preocupată de oglindirea în sine  însăși. Între „Și noi am fost fragezi ” și „rugându’te să nu te mai doară decât poezia” este un spațiu vast al visării: „Visează poemul ros la încheieturi de prea mult repetat”. „Timp adunat într’un trup de femeie cine’l deșiră acum?”. Timpul desfășoară erosul în trupul poeziei. Femeia e văzută prin timp. „Timp ce înalți terme pentru spălarea păcatelor/lăsând de gardă poetul.” „Radianța de fond a cuvintelor”, cum îi zice potrivit George, cu o metaforă științifică, este captată în asemenea construcții retorice ample. Ritualul poetic nu este niciunde mai vizibil decât în aceste poeme dedicate feminității. Ceremonia ține de esența majestuoasă a întâlnirii erotice. „Dorința învie în ei, zeii visează spălându’i picioarele”. „Mierla uită trup cântător, dorindu’se om care scrie”. Decupajul imaginilor urmează, în general, pe cel al versurilor, nu avem legato-uri, ni se impune o pauză în rostire, de unde senzația de unitate, de vers clasic. Versurile au muchii precise, nu există treceri fluente de gânduri de la unul la altul, ci sentențe pietrificate.
Totul are o încremenire statuară, și dramatismul din această suspendare a clipelor  purcede. „Panterele timpului”, cu a lor mușcătură mortală, se încearcă a fi ținute departe prin această materialitate dură a versului, acumulând, ca pelerinii, doar praful pe umeri. „Ești tot mai sărat, tot mai greu de mâncat/ respiri prin cuvinte”. Sigur, există și  inevitabilul narcisism al poetului, disimulat însă de o subiectivitate prea evidentă, eu este rar și non-biografic în aceste texte. „Altcineva scrie de ele, mâna mea nu”. Mai degrabă apare „poetul”, sau avatarii săi mítici din diversele spații simbolice amintite. „Nu s’a născut femeia pentru care aș răni un poem” sau „Decât să rănesc un poem, renunț la femeie” sunt enunțuri similare, prin paralelismul marcat legând cei trei termeni: poemul – rana – femeia. În care supremația „poemului” deschide perspective gândului. „Poezia e rugă” proclamă poetul, ridicând funcția sacralității poeziei în lumină. „Ai aflat împăcare./ Aflând că și’n cer vei iubi cât pe pământ!”. „La ușa poemului cum la ușa bisericii”. Forțând un pic ideea, doar un pic însă, aș adăuga că la ușa poemului, ca și la ușa bisericii, sunt mereu cerșetori.
Care-și așteaptă Darul. „Stăm în scorbura nopții./Aprindem focuri să ne mai vadă Domnul odată”. Vorbeam despre modulările prin cum, poetul observă fiindul în splendoarea lui, ca o perpetuă transformare. „Ușa buzelor mele deschid/ veghind mai mult decât pietrele”. Ușa, ca spațiu de trecere, devine, cum vedem, o emblemă a poemului ca pătrundere în spațiul sacru, este, în fond, expresia metaforic materială a acestui cum, care traversează poemele. Câteva, destule, excepționale: Guadelupe, Secol impar, Mishimori, Revelatio, Pink Floyd, Zăpada roșie.
George V. Precup este unul dintre cei mai personali poeți de astăzi. Livrescul poeziei sale nu este unul citațional, ci unul asimilativ. Este poezie substanțială, într-o viziune perenă.
Realul nu înseamnă la el cotidianul, ci recitativul. Momentul în care trăitul devine rostire. „Se lustruiește lumina” prin asemenea poezie, tescuire de realități în alcooluri tari. Titlul volumului nu trebuie, din acest punct de vedere, citit în cheie anecdotică. „Ispitei, cum vinul curgând, i’ai pus cep”. „Ochii’s mai mult decât ochi” spune, este un fel de axiomă a poeziei, acest plus pe care toate îl capătă în rostirea poetică. „Cred în poeții cu plase pe umăr/am cearcăne vii”. Prin aceste cearcăne se vede cel mai bine lumea. Rege Pescar – Poetul – pescuiește ca Iona. Înghițit de poezie. „Cu viața m’am învățat, cu moartea învață’mă, poezie!”

Christian Crăciun
9 mai 2019

 

Prefata

Culoarea coniacului tanar

Ed. Eikon, 2019

 

POETUL  CU PĂRUL ALB – de Christian Crăciun

mai ieri eram tânăr și încă mai sunt

tânăr peste fapte cu părul cărunt.

Cum albesc poeții? Cum îi învelește, adică, aripa timpului? Cum le adorm încet, încet, visele colorate sub zăpezi? Când li se albește părul sub spaima de a fi paznic la cuvinte vagabonde și li se așterne peste suflet o liniște albă? După cădere, Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni în „straie de piele”. Pentru poeți a avut însă o generozitate aparte: le-a îngăduit să păstreze ceva din strălucirea transparentă a trupului paradiziac și darul de a le transmite celorlalți ceva din această artă de „a vedea prin…”. George V. Precup își păstrează chipul de puer aeternus cu privire mirat-întrebătoare, sensibilitate ultragiată mereu într-o stare de așteptare, pipăind ludic scoarța aspră a lumii pentru a se bucura de existența ei. Volumul aniversar AFERIM, atrage atenția asupra unui poet discret, dar cu darul important al rostirii esențiale. Versurile sale îți rămân în memorie, au acea insignă de imagini definitive, care le sculptează în imagini. Îmi apare ca un poet al re-facerii lumii, contrariat că lumea este „sfărâmată”, discontinuă, că timpul nostru trece cu noduri, căutând să refacă întregul, unicul, originarul. Trupul în care boala face nod și se´nchină/asemenea durerii uitate. Aceste „noduri” ale timpului sunt punctele de inflexiune ale existenței, sunt întrebările pe care numai un poet le poate pune candid: Prin sângele universului, ce curge? Atrage atenția o anume ingenuitate a imagisticii poetice; în sensul etimologic asta însemnând „cu inima curată”. De aici o impresie de luminozitate, chiar când sensul este tragic. Visele sunt așchii, singurătatea o rugină care roade invizibil pe dinăuntru. Într-un Cântec (al) cârtiței  găsim un pământ vindecat de cădere (Pământ viu, pământ viu, vindecat – superb vers!), în vreme ce piatra, în-pietrirea este mereu (în sens nichitian) engramă a nemuririi unui trup trădător.

Autoreflexivă în esență, implicit mereu artă poetică, există în această poezie un „om dinaintea cuvântului”, încă nesupus unei „mecanici disprețuitoare” a existenței, omul întreg, căci, finalmente, cuvântul este el însuși o consecință a fărâmițării universului. Trupul meu cel tânăr carne înviată/poeziei carne care`am fost odată. Sau: Port ca pe o medalie dreptul de a fi muritor. George V. Precup nu cade însă în uscăciunea „programelor” lirice, poezia sa se hrănește încă din viziune, care se dovedește a avea resurse nebănuite. Se situează la egală distanță de minimalismul și fiziologismul poeziei recente, ca și de experimentalismele găunoase. Trupul, poezia, visul, erosul ultragiat de timp… teme vechi, teme eterne. În timp îngheață în noi fericirea/O, poezie, sunt carnea ta vorbitoare./Nemaiștiind dacă era femeia sau moartea/și dulce era carnea răbdării./Mă rog unui Dumnezeu ce face floare în alții/Nu´mi mai da poezie, vreau somn./Dar nu se oprește, dimineața port aripi în loc de trup. îmbătrânit odată cu cerul/numindu-l bijuterie a singurătății. Pacea are spini, neliniștea sporește geometric. Iar autoportretul (ce este altceva poezia?)  nu poate fi decât până la os. Eviscerare, ecorșeu în trupul de piatră. Sunt gesturi enigmatice care desenează geografia discretă (în sensul științei fizicii) poeziei: În trecut stă scris că vom pleca spre Nord  sau Ca mâine nordul începe sau Când te´ating, în tine se naște o biserică/cu clopote moi, umede, oarbe./Când te´ating, o altă biserică moare în mine sau Inima noastră-i o biserică unde poți rătăci. Oglindă. Ramură galbenă.

Lirismul are o notă tragică venită – existențialist – din rana de a fi. E ca o rarefiere treptată a sângelui Acel Autoportret până la os se cere privit mai îndeaproape, e ca o naștere  prin suferință și mărturisire: Când o să´i cadă dinții ticăloșiei mele voi fi izbăvit, […]sunt animalul de pradă al păcatelor./N´am plantat nici un pom,/dar am fost în Triunghiul Bermudelor/ emailul meu poartă inutile tandreți din alte lumi.//Sunt tot mai rar bun,/nici sfârșitul lumii nu mă mai înspăimântă./Am manuscrise mai subțiri ca lamele firii”. Sunt exact acele „lame” cu care, câteva versuri mai înainte, poetul visa să-și taie venele, să le umple cu apă de mare. Imagosfera în care locuiește poetul adevărat este la George V. Precup o trecere continuă de la duritatea stâncii (Mamă, am ajuns de granit/pot fi sculptat  cu daltă străină…)  la mângâierea mătăsii (Ca o mătase uitată în răsărit era,/trupul ei era schit unde veneam ca bărbat…). Nu este preocupat de varietatea imaginilor, ci de profunzimea lor. În mine lacrima s´a tocit/Atâta de obosită mi´e viața de suflet.  Este un poet funciarmente romantic, trecut însă prin toate frământările și tehnicile poetice ale sfârșitului de veac XX. Simte puternic intervalul, diferența… proiectează în imagosferă sentimentul târziului din care se nutrește această poezie obosită de existență și de limbaj. Foarte atent însă la construcția poemului, la finisarea detaliului. Stau și traduc din Dumnezeu/spălându´mi mâinile de poezie cu poezie… Pilat al logosului, trimițând și la o notă mistică a acestei poezii, neevidentă, nu temă fundamentală, dar prezentă ca un parfum discret. Este în aceste două versuri un fel de parabolă a actului poetic: purificare, adevăr, damnare, interpretare, contemplare, destin implacabil, triumf. Poezia este despre ceea ce nu se poate spune. Într-un poem aparte ca structură, Piatra căzută din cer, găsim o parabolă lirică a ceea ce înseamnă „cataclismul” inspirației. Poezia e aici mesaj secret, venit de „dincolo”, din „spațiu”, asteroid „mai vechi decât bing bangul” . pe o rază de 3.14/ m se aude un susur iar pe suprafața ei apar străluciri/lichide. Unul din noi a zis că piatra căzută din cer/plânge. În timp ce o privești uiți să respiri și trece/prin noi ceva nedeslușit. Am cântărit`o dar nu are/ greutate. Lăsată liberă nu cade rotindu`se nesfârșit/de încet. Își schimbă forma și culoarea când aude/cântecul mierlei. Pusă pe apă face valuri mici asemenea/genelor de îngeri. Credem că timpul pietrei căzute din/cer e fără început și sfârșit. Vă vom ține la curent. Poezia e ca o piatră din cer care plânge. Și totuși, salvarea se amână până ce telegrama izbăvitoare, ascunsă într-o carte din bibliotecă, va fi regăsită de urmașii poetului. Vom supraviețui recitind…

Tot de o situație lirică atât de actuală ține și permanenta senzație de dedublării, a „poveștii vieții spusă de altă gură”, cum zicea poetul originar. Memoria vorbind despre ea ca și când ar fi ea. Înlocuiți în acest vers „memoria” cu „poezia” și veți regăsi același efort disperat de a reuni membra disjecta ale zeului ucis de menade, ce bine este că poezia s-a risipit peste tot, a impregnat tot, ce efort disperat cere de a o regăsi, identifica.

Poezia lui George V. Precup are, prin racordul ei la transcendentul imaginii, o dimensiune ușor blagiană. Citim în Deplasare spre roșu: În liniște s´aude cum coase și descoase Dumnezeu./Verdele crud al răbdării mustește.//Și în liniștea care coase se aude descusutul. Asta în cursul/săptămânii. Azi e duminică și Dumnezeu are mâini/omenești. Visează că´i om, stă pe spate, uitându´se/printre crengile unui arin. Îl încearcă ceva neștiut,/o părere de rău. Iar trupul i se umple de lacrimi.//Se întoarce pe cealaltă parte.//Ce Dumnezeu, zice, încă buimac, ud de vis… Apare ceva „ca o membrană între lumi” chiar și în crâșma unde Din când în când , vinul/ curge pe lângă pahare, adoarme în iarbă și´o îmbată și unde înăuntru sunt „ceilalți” asupra cărora Cad din tavan firele somnului și îi înfășoară/ca pe´un cocon, dar nu simt. E un onirism bine temperat, tocmai din respect față de imagine: Miere curge din noi și lumini, dar nu ne înspăimântăm./Am fost dincolo. Și această legătură transparentă între lumi dă formă și erosului ca o altfel de comunicare: Noaptea nu ne mai cunoaștem, suntem două străinătăți,/vedem ca pentru prima oară cu trupul,/iar lumina trece prin celălalt făcându´ne luminoși. Sau acest epurat portret Imaginar: în locul ei n´aș face nimic, trecând ca o pânză,/În locul ei aș lăsa mierea să îmbătrânească/O schijă din ea fiind de´ajuns bărbaților să viseze. Melifluența acestor texte le conferă, în ciuda unei diversități căutate a formulelor compoziționale, o unitate inaparentă. Scrisul și erosul apar, tradițional, gemene, oglindire reciprocă, iar ambele sunt o la fel de iluzorie amânare a morții: Numai scrisul proaspăt îmi amână moartea./Numai aerul lui ce´l respir uitând că exist.//Ea, ce vibra violet.//Dar plecând mi-a lăsat scrisul…//Amânarea pe jumătate a morții,/Jumătate luând´o cu ea.

Poezie a absenței,  și a muzicii care umple acest spațiu pustiit, lirica lui George V. Precup  are, să-i spun așa, densitate.  Prin ea nu poți înainta repede, o imagine reține privirea, ca un tablou într-o expoziție, și îți cere să te oprești îndelung înaintea ei, să o observi. Este un timp interior al acestei poezii. Un timp al cumpenei și al cumpănirii, deloc liniar, revenind în imagini peste un teritoriu mereu străbătut de alte urme de pași ale acelorași obsesii, cum e normal în fond. Poemul pare o hartă a unui ținut misterios, unde cândva in illo tempore a fost ascunsă o comoară, harta există, numai că mereu se schimbă cerul și orientarea devine astfel imposibilă. Lăsat moștenire, poemul-hartă e totuși inutil, purtându-și în el însuși comoara sau dezvăluind căutarea însăși a sensului pierdut ca pe adevărata comoară.

Un poet remarcabil, ajuns la vârsta creativă a maximei împliniri, George V. Precup ne spune tuturor Aferim și ne invită la banchetul din urmă al poeziei, precum în excepționalul poem eponim Iar din spatele nemărturisit al durerii se´aude un șuier./Ne fuge de sub picioare pământul,/simțim stomacul ca pe o broască țestoasă/și se cască´n țărână o groapă unde vom intra amândoi./Vinul și omul.//Și nimeni nu ne va pune la creștet ceva,/o floare, un cui, un cuvânt din care auzim infinitul./Un pahar…//Iar ea, îndoaie timpul nostru și´l aruncă la coș.//Un popor de poeți șoptește în noi,/suntem bătaia de joc a cetății, dar lustruim poezia./Blândețea ne uită și nu ne mai leagănă./Aleluia!/Aleluia!

Prefata

AFERIM,  Editura Eikon

2014

Aferim

Bem cu mâinile, cu buricele degetelor, cu buzele, cu dinţii,

bem cu hainele ofilite ale inimii, bem cu oasele până tulburăm nemişcarea.

Aici sfinţii n’au loc,

şoimii lor de hârtie n’au adăpost

 

Ferească Dumnezeu să se termine băutura că’L vom bea pe El.

 

Bem să uităm de vise, neşiind că visul suntem.

Bem până banii se topesc şi locul lor luminos devine întunecat,

bem viaţa şi devenim lăcrimoşi,

de ne’ngheaţă lacrima ca la eschimoşi.

Rana cui suntem, dar timpul?

Ne îmbătrâneşte mâna de’atâta urcat.

 

Bem ca leul urmărit de antilope, bem cu sughiţuri.

Sângele cui îl bem?

 

Sărut i’am aşternut la picioare femeii

şi sufletul mi’a băut, dar nu vine.

Crud am început, crud voi sfârşi.

Şi’n băutură cineva taie capul speranţei şi’l pune pe’o tavă.

 

Bem şi rodim, omul şi vinul.

 

Cum nodurile’n plasă suntem legaţi

Dacă ne’ar măsura cineva cu’n aparat năzdrăvan, s’ar topi.

În noi e adevărul, anii putere, dealuri coapte de vântul solar,

Membrane, fotoni, mitocondrii de veghe.

Gingăşia şi dezlegarea limbilor – Babelul.

 

Imaginea unei luni ce nu seamănă cu noua lună.

 

Duhul vinului şi duhul strămoşilor.

 

Stăm de vorbă cu zeii în norii de fum ai iluziei.

 

Bem lipiţi de masă până prindem rădăcini

în pământul ce ne tot naşte.

Bem cu spume la tâmple, bem cu nemernicie, bem cu scântei.

Am uitat de măsură, noi suntem măsura.

De tandreţe, zugrăvind ţări ireale.

 

Tăiem cu cuţitul memoria, femeia’i acolo.

 

Bem până noaptea prinde coajă

iar zorii pun pe noi albă cămaşă,

da’i bem şi pe ei şi cămaşa scrobită, de rămânem săraci.

 

Am uitat disperarea la colţ, suntem una cu ea şi cârciuma nu se înalţă la cer

Dacă am putea, am trage cu săgeţile în el.

 

Praf şi pulbere.

Praf şi pulbere.

 

Ochii îngerilor îmbătrânesc. Ochii iubitei, nu.

 

Bem cu împrumut, bem cu noduri în gât,

bem cu spaima că’i gata.

Ţinem paharul cu grijă, cum ţinem un ou, el e nou născutul,

prin aburii lui se’arată lumea.

 

De sus până jos suntem fântână.

De jos până sus urcă moartea în noi.

Încă nu. Încă nu.

 

Răzvrăteşte’te când nu te poţi răzvrăti.

 

Dar orice e bun, mai bun nu se face

şi odată îşi ia zborul.

Vinul pocneşte din încheieturi şi sfârşeşte.

De’acum, întâmplă’se orice.

Suntem mai goi ca împăratul din poveste.

 

Iar din spatele nemărturisit al durerii se’aude un şuier.

Ne fuge de sub picioare pământul,

simţim stomacul ca pe o broască ţestoasă

şi se cască’n ţărână o groapă unde vom intra amândoi.

Vinul şi omul.

 

Şi nimeni nu ne va pune la creştet ceva,

o floare, un cui, un cuvânt din care auzim infinitul.

Un pahar…

 

Iar ea, îndoaie timpul nostru şi’l aruncă la coş.

 

Un popor de poeţi şopteşte în noi,

suntem bătaia de joc a cetăţii, dar lustruim poezia.

Blândeţea ne uită şi nu ne mai leagănă.

 

Aleluia!

Aleluia!

Limba română

Fără ea nu aş fi,

m’aş scutura fără mugur, m’aş veşteji fără sorţi

şi’ar întoarce şi întunericul faţa

nu aş şti ce s’ar pune pe mine

s’ar dezlâna curbele trupului cum arcuri de pâslă

aş fi atât de sărac de s’ar lipi burta de spate.

 

N’aş mai da nume frunzei

ca nod aş vedea genunchiul iubitei nu ca minune,

dezgolită, naivă,

norii ca pete şi trecerea lor n’aş simţi’o

năuc aş umbla într’’o lume fără de nume neştiind ce mă duce

m’ar toci timpul fără să ştiu de ce trec

n’aş avea frică de moarte.

Nu  m’ar petrece păsărea dând zvon dimineţii

s’ar pune un văl de tristeţe pe unghiuri, pe lucruri, prin arbori,

pe carnea mea muritoare

fluturi degeaba pe umerii mei zbor aşezând,

n’aş ştii că’n trup urcă Iisus.

 

N’aş cunoaşte iubirea decât ca trup, nu ca aură fermecată

m’ar durea degeaba încheieturile,

chiar pe suflet s’ar pune rugină

ar prinde sângele meu cheag nenumit

 

şi nemântuit aş muri.

Cine pe cine scrie

Motto: memoria vorbind despre ea ca şi când ar fi ea.

 

Ca sarea’n bucate o iubeam.

 

Prindeam miez în mine, cheag.

Erau cărări de bătut, văi de cules,

zilele curgeau ca uleiul, nopţile ne înălţam cum uleiul

frăgezeam ce nu era frăgezit.

 

Auzeam sunete inaudibile

ţesătura de pe faţa ascunsă a mercurului.

Auzeam ca în vis:

 

ce’i atins mai departe atinge…

 

Timpul era de hârtie, foşneau epiderme.

Treceam atomi din unul în altul

pârjoleam pământ singuri să fim.

 

Îmi striga:

nemurim!

 

Cearcânul ei violet, glumele noastre păgâne.

Nu mai aveam cititori.

Întorceam pe dos mănuşă, lumina, în spatele ei altă lumină.

Se legănau sonor câmpurile de maci.

 

Nemaiştiind cine era indigoul, cine hârtia

cine pe cine scria?

Frângerea

La Egipt mergem, Dacia noastră’i Egiptul .

Culme însorită am lăsat

năzdrăvane păzite de miţoşii dulăi

am luat miere pînă ne vom întoarce.

Grîul ca suliţa creşte, ciorchini, merii sălbatici,

sîni feciorelnici se vor coace din umbră pîndiţi.

Aclamaţi de tristeţe, pe drum lung. Vinovaţi.

Doar vom afla mîngîiere, nu spaimă.

Şi întorşi vom da legi noi, cumpătare la trup şi la vorbă

sub pedeapsă cu moartea  să ne învingem pe noi.

Sufletulnostru e un ghem nesfîrşit sănu uităm de întors.

Eu sînt cel care scrie în leafa unuia scump la vedere

mustul limbii doar îl aud.

Aş spăla cărarea spre lună ochii să’i  văd,

uimirea să înving.

Egiptul inimii noastre să’l frîng.

Texte străine de noi n’au fost scrise

Ea mă atinge numai în vis eu doar cu şoapte,

căci tot ce ne stă împotrivă, ne scade.

Am pierdut mărăcinii din inimă, visele au prins coajă.

Purtăm pumnale în spate, roşie mişcare pe trup.

De unde începe pieirea, viaţa începe.Antic principiu.

 

P..S.

Inima nu’i  biserică, inima noastră’i biserică unde poţi rătăci.

Oglindă. Ramură galbenă.

 

 

Ea mă atinge numai în vis, dimineaţa uită mîini vinovate.

Cine crede că o cumpără, minte. Cine o vede, o uită.

La foc mic ne’a fost arsă inima , la foc mare am topit vicleniile.

 

 

P.S.1

Frica de viaţă e o scădere a măsurii, o frînare pe curbe.

Fie creerul altei lumi ce devine al  nostru

 

 

Punem mîna pe noapte şi mîna noapte devine, lăsăm inele în oglinzi.

Se spune că pe vremuri apă a fost cui lotuşi regali,

acum, inima noastră e toamnă de sînge biserică.

În cine găsind ascnziş cînd tot ce ne’atinge, ne scade.

Lumina timpului nostru alţii o poartă.

Cu noduri pe buze trecem unul prin altul

buzele noastre coajă au prins.

 

P.S.2

Aceasta’i puterea.

Descrierea lumii ca lume pe alt[ă lungime de undă.

 

 

Martorii ultimi ai lumii să fim.

Am fost maci plutitori

şi pe noi ne’a legănat poezia şi pe noi ne’a dedulcit sînul ei

Lăudaţi’o şi fie’ vă milă cînd se vor dechide cerurile.

 

 

P.S.3

Ficţiune absentă.

 

Purtătorii de şoapte

Cei ca mine cunosc în bucăţi fericirea

spaimele trecerii din fragmente ce scapă vederii

simt în somn răsăritul,

tresărind ca atinşi de o magică pulbere.

 

Culeg poezia în şoapte.

 

Poartă raniţa nopţii cu tăcute rezerve

timpul nostru trece cu noduri.

Cine respiră cu noi sunt atinşi   de străvechi

şi aud de dincolo lumea.

 

Cei ca noi au visele aşchii

pulbere grasă poartă pe umeri.

Tălpile noastre fierbinţi n’au timp de odihnă,

cearcăn de’am fi  ne’ar rămîne noduri de nedezlegat .

 

 

 

Cei ce ne aud depărtările, uită.

Cei ce ne văd, nu.

Umblăm cu picioare de salcie

tremură aerul în jurul ochilor noştri.

 

Cu o şoaptă poţi vrăji lumea, cu mai multe nu ştim.

 

Fie numele nostru purtătorul de şoapte

Despre ce nu se vede. Încă.

Ce particula lui Dumnezeu, zise,

 

nu vezi cum privindu’ne fără să se întoarcă

nevăzutul prin noi pune în mişcare.

 

Şi brusc mai trage o înghiţitură arătînd spatele unei femei

ce brusc se întoarce, şerpuitor şi molatic.

 

E, zice particula lui Dumnezeu?

Altă tăcere

 

Să învăţ să tac e tot ce mi’aş dori

Să îmi crească aripi tot zburînd în mine.

 

 

Să mă tocesc de zbor şi dor să’mi fie de afară

dar eu vorbesc cu ochi tot învăţînd să tac.

 

Autoportret până la os

Când o să’i cadă dinţii ticăloşiei mele voi fi izbăvit,

graffitti vor prinde sudoare, vor umezi frica de El.

Am scăpat din mînă cârma visului,

sangvină, dragostea pentru fiica ce pîndind nevăzutul, coace tristeţe.

Stau într’o catedrală de carne, n’aş mai sta, în ce’ a fost ea odată.

Plin de cicatrici mi’e scrisul ce şi’a uitat ţepi pe trupul femeii

prind realitatea din zbor tămăduind cordul inimii.

Sunt prea laş să’ mi tai venele, să le umplu cu apă de mare.

Nu mai ştiu aproape nimic de când eram copil,

de colivia cu apă din cer plimbată în amurg cu mândreţe.

Nu mi se cuvine nimic: nu învins, nici învingător.

În mîini nu încape încă întunericul

reclădesc cu ele pînă se dilată pupilele fricii,

respir cum muşchiul după ploaie, sunt animalul de pradă al păcatelor.

N’am plantat nici un pom, dar am fost în Triunghiul Bermudelor

e-mailul meu poartă inutile tandreţi din alte lumi.

Sunt tot mai rar bun, nici sfârşitul lumii nu mă mai înspăimîntă

fiica a prins puf trist, puţin amar, dar mai mult dulce.

Viena o soarbe, îi mănîncă din palme.

Are manuscrise mai subţiri ca lamele firii.

Întors pe dos m’am născut , însoţit de’o fată morgană.

Timpul îmi rarefiază pielea şi ce aer lăptos avea la început.

Cînd scriu, mâinile nu mai îmbătrînesc, poate aşa a creat Domnul lumea.

Sunt mai singur decât crusta singurătăţii

carnea de om e mai grea ca orice carne, aud,

dezleagă’ te de carne, nu de os.

Învăţ încă să merg,

să respir cum aş respira într’o scorbură sau într’un felinar.

Transpirînd că, odată, îmi va ieşi sufletul,

şi nu o să îl pot cântări..

Noaptea roşie

Noaptea nu ne mai cunoaştem, suntem două străinătăţi,

vedem ca pentru prima oară cu trupul,

iar lumina din noi trece prin celălalt făcîndu’ne luminoşi.

 

Noaptea e tot mai roşie.

 

Luam cu împrumut epidermele.

A ta miroase a început de femeie, a mea te las să ghiceşti.

E bine în pielea celuilalt, în sîngele nopţii, roşie,

trecem unul prin altul cum peştii prin apă.

 

 

Gîndim:

De  n’ar mai veni ziua, de şi’ar pierde haina ei trecătoare

de’ am rămîne unul în altul şi lumea din noi să înceapă.

 

Cine a pus rod, a uitat să gîndească.

 

Urcăm cum fachirii pe frînghia ce unii o numesc suflet.

Aşa se îndepărtează de noi gramatica

vom ajunge doar semne.

Sînii tăi vor cunoaşte începutul mîinilor mele

văile trupului de început de femeie, eu,

 

trecînd unul prin altul, ca doi străini desăvîrşiţi.

 

 

Şi lume poate să fie sau nu

 

în carnea în care noaptea roşie nu mai sfîrşeşte.